Ne-a alergat pana am obosit si-am aterizat

Eram obosit si dupa vreo 19 ore de stat prin aeroporturi si avioane (nu va imaginati ca zborul cu trans-continentale e usor – ai perne, televizor, muzica in casti, mancare – dar eu nu prea reusesc sa dorm in timpul zborurilor, mai ales cele luuungi) cand am aterizat la Munchen pentru inca o asteptare de 5 ore pana la zborul catre Bucuresti.

Si venind dinspre Asia am avut o perioada de cateva ore bune in care am venit cu rasaritul in spate. E fabulos sa zbori pe timp de noapte pentru ca la un moment dat sa vezi ca da sa rasara soarele iar rasaritul sa nu dureze cateva minute asa cum se intampla cand esti, de exemplu, pe plaja, la mare, ci sa te urmareasca, sa vrea sa vina dupa tine, sa vrea sa vina peste tine, iar tu sa fugi de el. A fost ca si cum timpul s-ar fi derulat incet-incet, aproape sa fi ramas tintuit.

In cele din urma noi am aterizat, prilej pentru mine sa iau acasa rasaritul pe care vi-l arat si voua acum.

Apoi a explodat intr-o baie de lumina

OZN-urile sunt bineinteles reflexia in sticla aeroportului a luminilor din plafon..😉

Si pentru ca va spuneam ca am venit cu rasaritul in spate, iata-l.. undeva acolo sunt nivelul norilor..

O imagine cum nu vezi foarte des, noaptea in fata, ziua in spate